LIPSĂ DE APĂ - Patricia Nasello

Texto en español en Manos para la cultura: "Falta agua"

Traducido al Rumano por Ruxandra Ştefana Munteanu

Doctorul luă creion, hârtie şi schiţă nişte linii. Nu am dat atenţie desenului simplu care se ivea, m-am mulţumit să observ mişcarea încărcată de nerăbdare a mâinii sale. Terminând ceea ce se dorea a fi o explicaţie grafică a ultimelor şi nefericitelor evenimente, explicaţie care se limita la nivelul rudelor, aruncă hârtia către latura biroului în dreptul căreia ne aflam noi şi ne privi în ochi, întâi pe bătrân, apoi pe mine.

– Situaţia este extrem de gravă, spuse. Extrem de gravă, repetă.

Am privit desenul, dar nu l-am înţeles. Cuvintele le înţelegeam, dar nu eram dispus să le dau crezare.

Albul imaculat al halatului pe care-l purta crea un contrast agresiv cu pielea oacheşă a feţei sale, cu barba neîngrijită şi ochii negri care, fără a fi blânzi, păreau destinaţi blândeţii. Explicaţia, devenită verbală, continua cu expresii precum ,,sânge fără presiunea şi cantitatea de oxigen adecvate‖, ,,organe fără sânge‖ şi ,,să o stabilizăm pentru a încerca să o operăm‖. Infarct. Colaps general.

Mi-e sete‖, îmi spusese ea în urmă cu mai puţin de o oră. Atunci am deschis o sticlă de apă minerală şi i-am dat-o într-un vas de plastic alb. Era gata să îl ducă la gură când au venit doi brancardieri să o ia.

– Îi e sete, am exclamat, supărat dintr-o dată pe bărbatul în alb care încă se afla în faţa mea.

– Ne-am ocupat, examen, medicaţie. Serul potoleşte setea.

– O doare?

– Acuma nu, doarme.

– Vreau să rămân cu ea, interveni bătrânul.

– Nu este permis ca rudele pacienţilor internaţi aflaţi la terapie să petreacă noaptea în sanatoriu. Dacă apare vreo noutate vă vom comunica. Mergeţi liniştit, domnule Colombres, facem tot posibilul.

Ea purtase halat alb până se pensionase. Cu câteva luni în urmă, pe când urca într-un autobuz, şoferul îi spusese Bună ziua, domnişoară Eugenia, cred că nu vă aduceţi aminte de mine‖. Din fericire, avea o mulţime de anecdote ca asta. Anii nu trecuseră peste ochii ei, acel bărbat, ca mulţi alţii înaintea lui, o recunoscuse din adâncurile copilăriei, cred, după privire.

Medicul plecă, iar noi, bătrânul şi cu mine, am rămas singuri într-o cameră simplă, privindu-ne de parcă nu ne-am fi văzut niciodată înainte. Mergând agale, am ajuns pe stradă. Era ziuă când intrasem în sanatoriu; la ieşire era noapte întunecată. M-am gândit: ,,Trebuie să stau cu bătrânul până când iese mama de la terapie‖. I-am luat mâna, ciudat de rece şi destinsă şi am prins-o de braţul meu. Fără îndoială, nu am simţit greutatea acestei mâini, de ca şi cum, în ciuda corpolenţei, ar fi devenit imponderabil. Nu mi-am putut explica atunci şi nu pot nici acum, care a fost motivul, din ce motiv, când nici nu pusesem bine piciorul pe trotuar, am început să-l păzesc de un pericol care nu părea să ameninţe.

Strada persista în rutina ei de vară târzie cu o grevă a gardienilor. Murdărie, claxoane şi chioşcuri improvizate. Picioare de pui fripte, ochelari de soare, brăţărici. Lume consumatoare, lume grăbită. Un cerşetor de sub streaşina clădirii din colţ părea, văzut de departe, singurul om liniştit din oraş. Bătrânul îi dădu o bancnotă de două pesetas, cerşetorul îşi roti gâtul şi ne privi. Atunci i-am zărit ochii, liniştiţi, da, aşa cum poate să fie doar apa pe care niciun current, nicio mişcare nu o agită.

Am auzit, sau am crezut că aud o femeie strigând că i-au furat portofelul.

Am crezut că văd lucrătura invizibilă a hoţilor de buzunare.

Am auzit, cu siguranţă, scârţâitul unei crete pe tablă. A ştiut că venea dinspre şcoală, era sunetul de nemulţumire.

– Cunosc pe cineva care a reuşit, a găsit modalitatea de a-şi lua o pauză, de a se îndepărta de toată această nebunie, i-am spus pe un ton indiferent taximetristulului care ne ducea la casa bătrânului. Ăsta pare un oraş medieval, am continuat să flecăresc, deşi nu aveam şi nu am nici cea mai mică idee cum arătau oraşele medievale, mai rămâne să umblăm toţi cu spadă şi armură. Sau mai bine zis îmbrăcaţi în indieni, cu pene şi săgeţi.

– Vă dau în schimbul săgeţilor o pereche bună de pistoale, şefule. Eu şi alţi câţiva, a replicat omul.

Cum am ajuns, am telefonat fetelor.

Starea bunicii este în continuare delicată. O să scape din asta, nu plânge. Bineînţeles că sunt sigur. Spune-i surorii tale să se liniştească. Încearcă să înţelegi, copilă, este imposibil să vin la voi, nimeni nu a prevăzut asta. Nu pot chiar acum să-l scot pe bătrân din obiceiurile lui şi nici nu-l pot lăsa singur la el acasă. Pănă când se va recupera ea. Şi eu, mult, mult. Să te-audă Dumnezeu.

M-am oferit să prepar ceva pentru cină.

– Acuma n-o să mi te îmbolnăveşti şi tu.

A dat din cap că nu şi ăsta a fost tot răspunsul. Vroiam să vorbesc în continuare, e bine să vorbeşti, nu se mai aude creta zgâriind iar şi iar.

Pe masa din living, aceea care se foloseşte doar la sfârşitul anului cu excepţia vizitelor, puse diverse lucruri pe care le scoase din buzunar. O pereche de cercei, o broşă rotundă de culoare roşie (roşu, sânge, am gândit ca un idiot) şi trei ineluşe de argint.

– Nu dau voie cu podoabe la terapie, a explicat.

– Broşa are gravat un semn pozitiv.

– Eu văd o cruce, a conchis, şi astea au fost ultimele cuvinte pe care am reuşit să i le smulg în noaptea aceea.

L-am privit pe când mergea încovoiat să ia un pahar cu apă, cu un gest tremurat. De dimineaţă fusese tot un bătrân, dar cu capul sus, un bătrân capabil să strângă mâna cu fermitate. S-a dus să se culce; nu mă puteam decide să fac acelaşi lucru şi să mă întorc în patul meu de burlac. Patul în care nu mă mai întorsesem nici după despărţire mi s-a părut, date fiind circumstanţele, ca o revelare a unui dezastru, o pasăre rău-prevestitoare.

Pe masa din bucătărie, pe care mama pusese o faţă de masă plină de pătrăţele albastre şi albe, se afla ziarul de duminică. L-am deschis la întâmplare, aşa cum fac cu cărţile înainte de a le cumpăra. Oricare ar fi pagina, zece rânduri sunt de ajuns ca să ştiu dacă acea carte e bună pentru mine. Pagina 5F avea un desen. O mână din noroi uscat şi plesnit susţinea planeta, un Pământ la fel de uscat şi plesnit ca şi mâna care îl susţinea. Va muri din lipsă de apă, scria în titlu.

Ficatul, rinichii, creierul, mor din lipsă de sânge. Până la urmă era lesne de înţeles.

Mi-e sete.

Mie nu o să mi se întâmple, şi nici ţie, mamă, şi nimănui din cei pe care-i iubesc. O să-mi bat joc de orice înţelegere pe care au făcut-o marii seniori pentru a reuşi ca toate râurile din lume să curgă în baia casei mele şi o să pescuiesc toţi peştii, pentru tine mamă, fără undiţă şi fără năvod, aşa, doar cu mâna, cu mâna asta pe care o vezi aici, cu stânga, mâna mea pricepută, cea din dreptul inimii.

Mi-e sete.

Iartă-mă mamă, ar fi trebuit să reacţionez, ar fi trebuit să spun brancardierilor: aşteptaţi să bea câteva înghiţituri de apă.

Mi-e sete.

De sânge ai nevoie! Cu presiunea adecvată. Sânge care să te hidrateze cu oxigenul din el.

Creta scârţîia atât de puternic încât aproape m-a împiedicat să aud telefonul.

- Rudele Eugeniei Colombres?

- Fiul.

- Veniţi la sanatoriu, lucrurile s-au complicat.

Ştiu că am răspuns ,,Vin imediat‖, dar nu m-am auzit spunând-o. Tăcerea a devenit o forţă aridă care a acoperit cuvintele mele şi pe ale mamei, a lăsat în urmă haosul grevei şi a oprit creta. Telefonul, locuinţa şi lumea s-au transformat în ariditate, tăcere.

Când am închis am văzut că el se afla în picioare lângă mine. Ochii lui limpezi se întunecaseră. Tata şi cu mine, din nou singuri, privindu-ne ca şi cum nu ne-am mai fi văzut niciodată.

Traducere de: Ruxandra Ştefana Munteanu

MTTLC, Universitatea din Bucureşti

ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN