Exista un barbat care obisnuieste sa ma loveasca in cap cu o umbrela - Fernando Sorrentino

Texto en español: "Existe un hombre que tiene la costumbre de pegarme con un paraguas en la cabeza".

Traducido al rumano por Alma Ghita.

Exista un barbat care obisnuieste sa ma loveasca in cap cu o umbrela. Azi se implinesc exact cinci ani de cand ma tot loveste in cap cu umbrela lui. La inceput nu suportam asta, acum m-am obisnuit.

Nu-i stiu numele. Stiu ca arata obisnuit, poarta un costum gri, e grizonat la tample si are o fatza comuna. L-am intalnit acum cinci ani intr-o dimineata apasator de calda. Stateam pe o banca la umbra in Palermo Park , citind ziarul. Deodata am simtit ceva atingandu-mi capul. Era chiar acest om care acum, in timp ce scriu, continua sa ma pocneasca, mecanic si impasibil, cu o umbrela.

Atunci m-am intors plin de indignare: el pur si simplu continua sa ma loveasca. L-am intrebat daca a innebunit: a parut ca nici nu m-a auzit. Apoi l-am amenintat ca o sa chem un politist. Imperturbabil, calm, si-a continuat treaba. Dupa cateva momente de nehotarare, vazand ca nu avea de gand sa-si schimbe atitudinea, m-am ridicat si l-am pocnit in nas. A cazut jos si a scos un geamat surd. S-a ridicat imediat, aparent cu mare efort si, fara sa scoata vreun cuvant a inceput sa ma loveasca in cap cu umbrela. Nasul ii sangera si in acel moment mi s-a facut mila de el. Am inceput sa am remuscari pentru faptul ca-l lovisem asa de tare.

Drept sa spun, omul nu ma ciomagea, doar ma batea usor cu umbrela, fara sa ma doara. Bineinteles, acele batai usoare erau extrem de deranjante. Stim cu totii ca atunci cand o musca iti aterizeaza pe frunte, nu simti nici o durere; ceea ce simti e enervare. Ei bine, acea umbrela era o musca imensa care tot ateriza pe fruntea mea la intervale regulate.

Convins ca aveam de a face cu un nebun, am incercat sa evadez. Dar omul ma urmarea, continuand tacut sa ma loveasca. Asa ca am inceput sa alerg (este momentul sa precizez ca nu multi oameni alearga asa de rapid ca mine). Se lua dupa mine, incercand in van sa plaseze o lovitura. Omul pufaia, gafaia si icnea asa de tare incat m-am gandit ca daca voi continua sa il fortez sa alerge asa de repede, tortionarul meu va cadea mort chiar atunci si acolo.

Asa ca am incetinit si am inceput sa merg. M-am uitat la el. Nu era nici urma de gratitudine sau repros pe fata lui. Pur si simplu continua sa ma loveasca in cap cu umbrela. M-am gandit sa ma duc la politie si sa spun: “Domnule politist, acest barbat ma loveste in cap cu o umbrela.” Ar fi fost un caz fara precedent. Politistul s-ar fi uitat la mine suspicios, mi-ar fi cerut actele si ar fi inceput sa-mi puna intrebari jenante. Si poate ca ar fi sfarsit arestandu-ma.

M-am gandit ca cel mai bine ar fi sa ma intorc acasa. Am luat autobuzul 67. El, tot timpul lovindu-ma cu umbrela, porni dupa mine. M-am asezat pe primul loc. El statea in picioare chiar langa mine si se tinea de bara cu mana stanga. Cu mana dreapta continua neobosit sa ma plesneasca cu umbrela. La inceput, pasagerii schimbara zambete timide. Soferul incepu sa ne urmareasca in oglinda retrovizoare. Incetul cu incetul calatoria cu autobuzul se transforma intr-un mare hohot de ras, un zgomotos, interminabil hohot de ras. Ardeam de rusine. Persecutorul meu, impenetrabil, continua sa ma loveasca.

Eu am coborat – noi am coborat – la Pacifico Bridge. Am mers de-a lungul bulevardului Santa Fe. Toata lumea se intorcea prosteste sa se holbeze la noi. Imi venea sa le spun: “La ce va uitati, idiotilor? N-ati mai vazut niciodata un om lovind in cap cu o umbrela un alt om?” Dar in acelasi timp am realizat ca probabil nu vazusera niciodata asemenea spectacol. Apoi cinci sau sase baietei au inceput sa alerge dupa noi, urland ca nebunii.

Dar aveam un plan. O data ajuns acasa, am incercat sa-i trantesc in nas. Dar nu mi-a reusit. Probabil imi citise gandurile pentru ca a apucat strans de clanta si m-a impins inauntru o data cu el.

Incepand de atunci, ma tot loveste in cap cu umbrela. Din cate imi dau seama, nu a dormit niciodata si nu a mancat niciodata nimic. Singura lui activitate consta in a ma lovi. Este cu mine orice as face, chiar si in activitatile mele cele mai intime. Imi amintesc ca la inceput loviturile lui ma tineau treaz noaptea. Acum cred ca mi-ar fi imposibil sa dorm fara ele.

Si totusi, intre noi lucrurile nu au mers tot timpul bine. L-am rugat in mai multe randuri si in toate tonurile posibile sa-mi explice purtarea lui fata de mine. Fara nici un rezultat: a continuat tacut sa ma loveasca in cap cu umbrela. De multe ori nu a scapat fara pumni, suturi si chiar – Doamne iarta-ma – lovituri de umbrela. Primea supus loviturile. Le primea de parca faceau parte din slujba lui. Si chiar asta este cel mai ciudat aspect al personalitatii lui: credinta de neclintit in munca lui la care se adauga absenta totala a dusmaniei. Pe scurt, convingerea ca el indeplinea nu stiu ce misiune secreta pentru care raspundea la o autoritate mai inalta.

In ciuda lipsei lui de nevoi psihologice, stiu ca atunci cand il lovesc simte durere. Stiu ca e slab. Stiu ca e muritor. Si mai stiu ca as putea sa scap de el cu un singur glont. Ceea ce nu stiu este ce ar fi mai bine: ca acel glont sa il ucida pe el sau pe mine. Nu stiu nici daca, atunci cand unul dintre noi doi va fi mort, el nu va continua sa ma loveasca in cap cu umbrela. In orice caz, acest rationament este inutil; recunosc ca nu as indrazni niciodata sa il omor sau sa ma omor pe mine.

Pe de alta parte, am realizat de curand ca nu as putea trai fara aceste lovituri. Acum, din ce in ce mai des, o anumita presimtire neagra ma copleseste. O noua teama imi roade sufletul: teama incoltind din gandul ca acest om, probabil atunci cand voi avea nevoie de el mai mult, va pleca si eu nu voi mai simti niciodata acele lovituri de umbrela care m-au ajutat sa dorm asa de bine.

Fernando Sorrentino
Traducción publicada en SISIF